Acum îți scriu cu lacrimi. Abia curg. Parcă le e frică. Durerea e atât de adâncă încât nu poate ieși la suprafață. E fără lacrimi răcoritoare. E seacă și goală. E mută. E plină de strigăte înăbușite.

Acum înțeleg ce înseamnă suferință care nu se poate manifestă în voie. Te roade, pe ascuns, încet, fără să te avertizeze. Te lasă cu armele jos, te ia pe nepregătite, să te predai.

Nu plâng când îmi amintesc că nu mai eșți. Lucrul acesta nu poate fi integrat în mine. Plâng când îmi amintesc de clipele atât de vii, cu ține. Alea dor cel mai tare pentru că aduc la suprafață adevărul crud că nu vor mai fi niciodată.

Sunt momente în care mă trezesc brusc că mi se derulează în față clipe cu ține. Fără să vreau. Simple întâmplări, gesturi, cuvinte, obiceiuri, vocea ta. Toate, toate! atât de cunoscute de mine, parte din mine, atât de prezente, încep să reînvie. Sunt momente în care uit că nu mai eșți. O fracțiune de secundă. Atât durează visul asta. Și apoi îmi amintesc și mi se zguduie din nou lumea. Se spune că trebuie să-ti amintești frumos de omul iubit, atunci când nu mai e. Să porți în suflet amintirile frumoase. Dar cum poți să faci asta dacă fericirea doare cel mai rău, la final?

De când ai plecat, am crezut că totul s-a sfârșit. Ceva, din subconștientul meu, așa a interpretat pierderea ta. Că pe o capitulare. Și n-am mai simțit nimic. Am amorțit și-am zâmbit durerii cu cel mai sinistru zâmbet. Așa i-am zâmbit lui I. când i-am zis că nu mai ai nicio șansă.

Mi-a fost frică să simt, așa că m-am aparat cum am știut mai bine. Deși toate și-au pierdut sensul. La naiba cu optimismul asta forțat! Cu toate mecanismele de apărare! Tu n-o să mai fii acolo, să mă mângâi pe par și să-mi dai curaj în viață. N-o să mai fii să-mi îndrumi pașii pe drumul pe care mi l-am ales în psihologie, de dragul tău, un drum pe care l-am ales atât de natural. N-o să mai fii acolo, la nuntă mea. Şi nici bunic nu vei mai fi. Nu vei mai fi, tati, niciodată, și asta mă sperie și mă frange. E ireparabil.

Abia acum simt golul imens pe care nu-l va putea umple nicio fericire vreodată. Nu e un gol în care cad cu voluptate. E un gol care cade în mine, când mi-e lumea mai dragă. Ți-am pictat tabloul care îți plăcea atât de mult. Cu lacrimi în suflet și cu muzică ta simfonică, iubita. Te îmbrățișez, tati, al tău copil care te va iubi mereu”, a scirs Maria, fiica lui Hanibal Dumitrașcu.

Dacă vrei să fii la curent cu cele mai noi ştiri din ţară, dar şi din întreaga lume, te așteptăm și pe pagina de Facebook. Avem şi pagină de Instagram.

A.P.