Scrisoare emoționantă de adio pentru Mircea Lucescu! Ce a transmis omul cu care „Il Luce” s-a certat acum 26 de ani

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

"Drumurile noastre s-au intersectat în 2000, după o știre pe care am produs-o, care era departe de a fi plăcută. Era o știre de nivel inferior, atât prin titlu, cât și prin conținut, care nu merită să fie menționată din nou în aceste rânduri astăzi. Conștiința mea nu era curată. Trebuia să-mi cer scuze și să-i strâng mâna. Galatasaray era în cantonament în Konstanz, Elveția. Cei care își amintesc știu că era chiar înainte de acea victorie magnifică în Supercupa Europei contra lui Real Madrid. L-am contactat prin intermediul regretatului Turgay Vardar... I-am spus: "Nu știu cât de mult vă vor convinge cuvintele mele, dar în numele ziarului meu și al colegilor mei, îmi cer scuze." Era foarte furios... "Voi, jurnaliștii, sunteți cu toții la fel. Creați controverse și vă alimentați din ele, iar pe noi ne faceți victime. Nu vă accept scuzele.", a spus el și mi-a închis telefonul.
Avea dreptate... Dar eram hotărât să mă împac cu el. A doua zi, am luat primul zbor spre Stuttgart, iar de acolo, am condus spre Konstanz. Era după-amiază. L-am confruntat în timp ce mergea furios cu un dosar în mână. M-am prezentat. "Domnule profesor, nu vă voi ocupa timpul. Sunteți bătrânul nostru, iar bătrânii iartă. Ne cerem scuze. Acesta este numărul meu de telefon... Sunați-mă oricând, haideți să vorbim, haideți să discutăm", i-am spus. A fost surprins, dar furia nu i se potolise. "Vom sărbători la Istanbul, după ce vom câștiga cupa", am spus. Și apoi am plecat.
Și așa s-a întâmplat... Galatasaray-ul lui Luce a învins-o pe Real Madrid și a câștigat Supercupa Europei. După aceea, ne-am întâlnit la Club 29, un loc popular, foarte aproape de casa lui din Ulus. Nu putea exista o cină de împăcare mai bună. Am fost foarte apropiat de el în perioada petrecută la Galatasaray și Beșiktaș, când a condus ambele cluburi spre titlu. Am fost la Kiev de multe ori în timpul aventurii sale la Șahtior Donețk, unde a câștigat 22 de trofee, inclusiv Cupa UEFA. Am fost împreună și când era la cârma echipei noastre naționale, punând bazele fantasticului lot de astăzi. Omul acela care mi-a închis telefonul în nas a devenit în cele din urmă cineva cu care mă întâlneam ca într-o familie.
A fost unul dintre cei mai umili, servili și muncitori oameni pe care i-ai putea întâlni vreodată. Și, cel mai important, nu avea ego. Nu voi uita niciodată momentul în care unul dintre jucătorii săi cheie a încercat să-l atace aruncându-i cu un obiect în cap. Conducerea clubului a decis să-l amendeze și să-l dea afară din lot. Dar antrenorul a avut maturitatea să spună: «A-l pedepsi înseamnă a pedepsi clubul. Echipa are nevoie de el. Își va înțelege greșeala. Nu facem asta.
Am fost martor la sute de lucruri pe care mi le-a spus: «Yalçın, îți spun asta, dar nu scrie». Credeți-mă, nu am scris nimic. L-am văzut ultima dată pe 25 martie la Istanbul, la hotel, înainte de meciul cu România. L-am îmbrățișat strâns. I-am spus: «Mult succes, profesore, dar noi mergem la Campionatul Mondial». El a răspuns: «E un meci greu... Vom vedea, Yalçın. Dar știi, și Turcia este echipa mea». A fost o figură atât de paternă.
Domnule profesor... Mă bucur atât de mult că te-am cunoscut. Voi fi la București să-mi iau rămas bun de la tine. Voi aduce cu mine tricourile echipelor Galatasaray, Beșiktaș și cel al naționalei Turciei, pe care le-ai iubit atât de mult... Odihnește-te în pace.", a scris renumitul jurnalist turc.

Citește și: Ți se rupe sufletul! Ce gest a făcut Răzvan Lucescu în noaptea de dinaintea înmormântării