Cel mai greu moment din viața lui Dan Voiculescu. „Nu se poate compara cu nimic.” Dezvăluiri despre caracter și durere la podcastul lui Morar
Publicat pe 04.10.2025 la 11:35 Actualizat pe 04.10.2025 la 11:35
Invitat la podcastul „Fain & Simplu” al lui Mihai Morar, profesorul Dan Voiculescu a vorbit deschis despre cel mai greu moment din viața sa: moartea primei soții, Sofica, și anii care au urmat. Întrebat dacă a suferit mai mult atunci decât în ziua în care a aflat că va merge la închisoare, răspunsul a venit fără ezitare: „Incomparabil. Durerea când a murit Sofica a fost atât de mare încât eu nu pot s-o exprim în cuvinte. Am avut 35 de ani de conviețuire, doi copii frumoși (…) Nu se compară, nu se compară, Mihai. Asta cu închisoarea pentru mine a fost un experiment din care am încercat să culeg tot ce pot culege pozitiv.” Sofica este mama fiicelor Camelia și Corina.
- Dan Voiculescu, despre cel mai greu moment din viața lui
- Dezvăluiri despre cele mai dureroase clipe
Discuția a atins și un episod puțin știut: în scurt timp după ce a aflat diagnosticul soției — „acel cancer nenorocit” — Voiculescu a primit, la rândul său, un diagnostic de cancer. „Nu cred că se declanșează pe loc. A durat trei luni până mi-am dat seama. Dar în momentul în care mi s-a dat diagnosticul, eu am avut o transformare de celule din benigne în maligne. (…) Trebuie să se uite un pic la transformarea celulelor bune în celule rele pe fond emoțional, nu numai pe fond anatomic.” „Eram amândoi în spital la Viena. (…) La mine am depistat din timp. Dacă întârziam câteva luni, nu mai aveam ocazia să stăm împreună.”
Întrebat cum și-a revenit după pierdere, Voiculescu a vorbit despre destin și despre felul în care viața i-a readus echilibrul. „Pun totul în seama destinului. Și destinul e făcut numai de Dumnezeu, clar. Noi putem să-L corectăm, dar nu mare lucru.” „Dumnezeu a făcut să cunosc pe cineva care seamănă extraordinar de mult cu Sofica.” A urmat o nouă familie, o poveste în care apare și și decizia de a înfia „un îngeraș de fată, Dana”. „Când am plecat eu la pușcărie, ea avea 14 ani… și a suferit enorm. Și, practic, ei m-au salvat. Că dacă eu rămâneam singur, cu durerea în mine (…) eu n-am putut niciodată să trăiesc fără suflete lângă mine, care să mă încălzească, care să mă certe, care să mă aprobe.”
Fragmentele din „Fain & Simplu” conturează o biografie trăită cu pierderi grele, dar și cu o revenire susținută de familie și de apelul constant la credință. Nuanțele, așa cum le-a spus el, țin loc de concluzie: durerea e „incomparabilă”, iar echilibrul — o construcție de zi cu zi.