Interviu tulburător cu Mădălina, fosta soție a lui Nosfe! De ce nu vrea să facă parastas pentru artist

Bună, Mădălina! Cum te simți la aproape doi ani de la dispariția lui Nosfe?

- Fizic, mulțumesc lui Dumnezeu, sunt bine. Sufletește încă mă vindec, dacă pot să spun așa. Încă sunt în proces de acceptare și de reconstruire a vieții în varianta în care este ea în momentul de față.

Deci încă nu ai reușit să treci peste tragedie.

- Nici măcar nu este vorba despre asta, mie, oricum, nu-mi place să numesc această experiență tragedie. Eu privesc viața un pic diferit și atunci acest eveniment îl văd diferit. Dar uite, dacă tot am ajuns în acest punct, înțeleg că pe foarte multă lume roade... Sunt încă singură! Și nici măcar nu sunt aproape de punctul în care să mă gândesc să schimb ceva în direcția aceasta.

Deci, momentan, nu intenționezi să te reîndrăgostești.

- Am în plan să-mi reconstruiesc viața în sensul în care îmi doresc să fiu fericită și să-mi fie bine. Dar fericirea și binele trebuie să vină, în primul rând, din interiorul meu. Nu pot și nu este sănătos să mă gândesc că dacă aș căuta și mi-aș înlocui bărbatul cu altul, viața mea o să devină, dintr-o dată, perfectă și organizată. Eu trebuie să-mi echilibrez interiorul înainte de toate și nicidecum să caut în exterior.

“Nosfe este încă prezent în viețile noastre”

L-ai visat?

- Da. Într-un fel sau altul eu așa vreau să cred, că mai comunicăm prin diferite feluri. Fie că e vis, fie că sunt niște coincidențe la care cumva trebuie să fi prea orb pentru a le numi coincidențe și să nu accepți că ele, de fapt, sunt niște lucruri foarte strategic puse acolo.

Cum ți se arată?

- Depinde. Nu mi se arată întotdeauna fizic, se întâmplă tot felul de lucruri. Uite, spre exemplu, acum câteva luni mi-am cumpărat un inel cu o anume formă, se numește floarea vieții. Și soția unuia dintre prietenii lui cei mai buni l-a visat și în visul ei erau și niște păpădii care seamănă foarte mult cu această floare a vieții, ea neștiind de inelul meu și de nimic. Și automat, pentru mine cel puțin, aia a fost o confirmare că el este, încă, prezent într-un fel sau altul în viețile noastre.

“Universul nostru s-a destrămat”

Fetița ce face?

- Este bine, îi este dor de tatăl ei. Dar, din fericire, este în punctul în care poate să vocifereze acest dor, adică își exprimă sentimentele prin cuvinte sau prin lacrimi atunci când vin. Construiește foarte mult pe partea de gimnastică. A avut primul individual la care a luat locul 2, la un concurs internațional de gimnastică și dans acrobatic. Suntem bine așa cum putem să fim bine în contextul în care acum aproape doi ani universul nostru s-a destrămat într-un fel sau altul.

Din păcate...

- Din păcate, da, așa spunem noi acum, din păcate... Eu, mă rog, am avut întotdeauna o înclinație către partea asta a lumii spirituale un pic mai mare. Acum cu atât mai mult și atunci părerea mea este că în univers se trăiește într-un echilibru perfect și atunci ceea ce s-a întâmplat are un scop și motiv pe care, la un moment dat, o să-l înțelegem și o să-l aflăm.

“De ziua lui am făcut un tort, ne-am strâns acasă...”

Iei în calcul să-l omagiezi în vreun fel pe 16 octombrie?

- Nu m-am gândit, sincer, la asta. La fel cum nu m-am gândit nici anul trecut în perioada asta la ceva anume. Nu știu... eu sunt mai mult omul momentului. Și atunci când va veni ceva din mine cu privire la situația asta, mă organizez în consecință. Uite, spre exemplu, în acest an, pe 24 martie, de ziua lui, ne-am comportat ca o familie. Cu prietenii, ca și cum ziua aia încă este o zi de sărbătorit. Este ziua în care el a ales să vină pe pământul ăsta. Și am făcut un tort, ne-am strâns acasă... Dar nu a fost un party că nu suntem nebuni și nici nu am luat-o pe arătură. Dar am simțit nevoia ca acea zi de 24 martie să fie ca o zi de sărbătoare în viața noastră chiar dacă el, fizic, nu mai este cu noi. E ziua în care el s-a născut. Și mai degrabă simt să onorez acea zi, decât ziua în care el a plecat de pe pământ. Dar nu știu dacă voi face sau nu neapărat ceva în acest an.